Se spunne cã înainte de a muri îti ruleazã în minte toatã viata ta trecutã, de la prima amintire a copilãriei, pânã la glontele care ti-a pãtruns în cap. E ultimul film pe care îl vezi si nu poti sã-l povestesti nimãnui. Eu nu cred. Adicã, viata cred cã ti-o vezi în clipele acelea din urmã, dar nu pe cea trecutã, ci pe cea viitoare. Vezi viata vietii tale netrãite, asa cum ti-a fost datã, cãci Dumnezeu face toate vietile oamenilor sã fie trãite pânã când esti înconjurat de destui npoti ca sã poti trece dincolo – oamenii sunt cei care stricã proiectul. Eu nu cred cã bãiatul în geacã albã, purtat de ceilalti pe deasupra asfaltului Pietii, la lumina baricadei în flãcãri, cu capul în piept si adidasii din picioarele moi târsâind carosabilul, vedea atunci tomberoanele si stivele de navete cu lapte ale Bercenilor printre care luptase de atâtea ori cu Baracudele pentru stãpânirea pãrculetului de lângã M21 – învingând sau cãzând rãpus. Nici pe tatãl, nici pe mama lui nu cred cã-i vedea cum strigau la el stai, stai în casã, unde te duci, esti nebun, nu te-am crescut sã mi te omoare ãstia.Eu cred cã Nino, sau Relu, sau Gufi vedea atunci masini. În locul taburilor si tancurilor, nesfârsite suvoaie de masini inundând orasul, din Berceni în Militari, din Balta Albã în Colentina. În Bucurestiul din viitorul lui mort sunt mai multe masini decât oameni. Ele sunt viata. Iar oamenii, soferii în livrea si cu caschetã ai propriilor masini, fie Dacia, fie Bentley, le duc unde au ele treabã, unde se întâlnesc unele cu altele, la marile adunãri din parcãri sau de aiurea. Multe au geamurile întunecate, ca sã nu se vadã cã la volan nu e nimeni.
Porcii transati din portbagaje si brazii de pe capotã sunt aceiasi, dar acum servesc doar de camuflaj. Broboane mici de sânge ies din porii asfaltului în urma fiecãrei roti, de la Piata Unirii pânã în Piata Romanã, dar cine sã le vadã.
E multã luminã în serile orasului acela în care bãiatul Gufi, cel crescut în întunericul friguros, îsi va trãi moartea. Lumina e sticloasã si crudã, pãtrunzând peste tot, în case, în closete, în spitale, în cimitire; desface morminte, spintecã morti, pune în valoare rãnile, lacrimile, geamãtul, disperarea mutã. Lumina radioactivã dezbracã oamenii, de pretutindeni tâsnesc sexe dând unele peste altele, mate care colcãie, feti care transmit în direct din pântecele mamei, guri care latrã, guri care hãhãie, buze lipitori, guri care muscã, guri care înghit.
Ochiul din gând rãtãceste nebun prin magazine titanice, fãrã gem de prune, fãrã sfeclã la borcan si vin spumant, sau sunt si astea pierdute pe undeva, prin kilometrii pãtrati de rafturi cu hranã moartã si otravã la plastic, carton, sticlã si tablã, minunat colorate, ca în castelele cu comori din basmele copilãriei sau ca în marea bibliotecã a cãrtilor de citit pe nerãsuflate.
ªi în filmul acesta din spatele gãurii perfect rotunde, din care se prelinge o singurã dârã de sânge, bãiatului Gufi îi va fi fost fricã, fricã de strãzi, de gurile de metrou, de televizoare, de câini, de privirile piezise ale cersetorilor, de chipurile cu ochi seci ale insilor care se duc decisi ca sã aibã de unde veni, de pãsãrile tipând tot mai rar. Turnuri gemene tâsnesc de peste tot în filmul final al lui Gufi aruncând în aer pãmântul, iarba, copacii, acoperind soarele si luna.
Se lasã zorile. Încã un decembrie peste România.
de Cristian Tudor Popescu
gandul.info
de Cristian Tudor Popescu
gandul.info
Comentarii