Dan Luca este doctor in Relatii Internationale si Studii Europene al
Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, fondator al fundatiei Casa Europei
la Cluj si al Clubului „România-UE” Bruxelles, consultant activ in
coordonarea de proiecte de integrare si expert in problematica
comunitara. Astazi, Director General al DL International, companie
specializata in European Affaires si Director de Comunicare al grupului
de media european EurActiv...1. Care sunt resorturile din spatele unui parcurs academic si profesional atat de coerent si precis? A fost vorba despre oportunitãti sau viziunea necesitãtii unui sistem de suport în contextul integrãrii în angrenajul comunitar european?
În 1993 mi-am început activitatea pe axul România–Bruxelles, încercând încã de atunci sã creez mecanisme de relationare între România si structura comunitarã. Între 1993 si 1997 am reusit implementarea conceptului de Asociatie a Studentilor Europeni (AEGEE) la Cluj, iar apoi între 1997 si 1999, ales fiind în Biroul Executiv European al asociatie de la Bruxelles, am implicat tot mai multi români în mecanismul capitalei europene, chiar dacã, doar la nivel studentesc.
În 1996 am înfiintat asociatia “Casa Europei” la Cluj-Napoca, iar în 2000, ca membru în echipa unui proiect PHARE, am ajutat la implementarea unei retele de centre de studii europene în România, sub umbrela Institutului European din România.
Din 2001 am revenit la Bruxelles, fiind implicat în proiecte precum dezvoltarea conceptului de presã a afacerilor europene – EurActiv si lansarea EurActiv România. În 2003 am înfiintat Clubul românilor din Bruxelles-ul european.
Din punct de vedere educational, am urmat în paralel fascicole de educatie formalã (master, doctorat, iar acum predau cursuri academice în 3 centre universitare europene), educatie non-formalã (experienta dobânditã în stucturi neguvernamentale precum AEGEE, “Casa Europei” sau Clubul “România-UE” Bruxelles) si educatie informalã (prin implicarea în proiectele de consultantã sau media).
Pânã acum au fost 16 ani de activitate în care mi-am asumat responsabilitatea de a propune proiecte reale, de a gãsi persoane care doresc implicarea în astfel de initiative si de a forma echipe solide de implementare.
2. Cum a apãrut organizatia Casa Europei si care a fost impactul proiectelor pe care le-a coordonat? Care au fost rãspunsul si implicarea comunitãtii clujene si influenta finalã asupra factorilor de decizie de la Bruxelles?
Trãim o perioadã dinamicã în care asociatii neguvernamentale se înfiinteazã la tot pasul, însã prea putine structuri ale societãtii civile românesti reusesc sã desfãsoare cu adevãrat o activitate consistentã, remarcatã de cetãteni. „Casa Europei” a rezistat de 13 ani la Cluj, a implicat sute de persoane în activitãtile sale, iar numele, adevãrata marcã a Clujului, este prezent în mintile clujenilor, fie cã ei se aflã în Cluj, Bucuresti sau Bruxelles. Cu o structurã flexibilã, adaptatã secolului XXI, „Casa Europei” ruleazã majoritatea actiunilor cu bugete minime, în special pentru a nu trezi invidii tipice unei societãti în care „materialul” dominã prea mult „spiritualul”.
Principalul obiectiv al organizatiei a fost, încã de la început, realizarea unei legãturi reale între comunitatea localã clujeanã si Uniunea Europeanã si implicarea activã a cetãtenilor în problemele legate de integrarea României.
„Casa Europei” a jucat în aceastã directie rolul „cosului”, care a reunit cele mai vizibile entitãti de pe piata clujeanã, susceptibile de a lucra împreunã, în procesul de integrare europeanã, fie cã fãceau parte din domeniul administativ, academic, industrie, media sau ONG. Astfel, în parteneriat cu Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, Camera de Comert si Industrie Cluj, Facultatea de Studii Europene Cluj-Napoca si Adevãrul de Cluj, s-a lansat încã din toamna lui 2002 proiectul „Impactul extinderii Uniunii Europene asupra Clujului”. Prezentarea finalã a cercetãrii, precum si dezbaterea asupra proiectului au avut loc pe 29 mai 2003, în Cluj-Napoca. Dezbaterile au implicat întreaga „Comunitate a actorilor locali”, reprezentati de institutiile locale (Consiliul Local Cluj-Napoca, Prefectura Cluj), sectorul academic (Facultatea de Studii Europene, Facultatea de ªtiinte Politice, Facultatea de ªtiinte Economice, Institutul de Studii Internationale), reprezentantii industriei locale, sectorul neguvernamental, filialele locale ale partidelor politice parlamentare, precum si presa localã clujeanã.
Impactul acestui proiect a fost imens, neasteptat poate, având în vedere resursele financiare alocate, fãrã a implica traditionala consultantã europeanã si fãrã fondurile provenite prin proiecte PHARE. „Casa Europei” s-a instalat prin acest proiect în inima multor clujeni, ajutându-ne în a propune alte proiecte consistente pe viitor. A fost foarte interesant sã vedem cã viitorul primar al municipiului Cluj-Napoca, deputatul de Cluj la acea datã, Emil Boc, a luat parte la dezbateri, ceea ce scoate în evidentã, încã de atunci, rolul de „think tank local pe probleme europene” pentru „Casa Europei”.
Legatura cu România a fost o prioritate a activitãtii mele de la Bruxelles. Internetul mi-a dat posibilitatea sã fiu conectat la dezvoltãrile europene ale Românie, iar provocarea oferitã de noua dimesiune – cea de a lansa un blog pe teme europene – am analizat-o mult timp. Am discutat aceastã idee cu doamna profesoarã Mihaela Lutas si am convenit cã o exprimare liberã, utilizând tehnologia web 2.0, e indicatã pentru a trimite si noi semnale dezbaterii despre România si Uniunea Europeanã, încercând sã observam si un impact posibil pe structura localã clujeanã. Blog-ul „Casei Europei“ (www.casaeuropei.blogspot.com) a prins la public. Desi l-am lansat doar în luna septembrie 2007, am depãsit deja cifra de 10.000 de cititori ai mesajelor noastre. Sunt prezente online peste 150 de articole despre modul în care românii sunt afectati de schimbãrile europene contemporane.
3. În ce fel de proiecte s-au materializat obiectivele Clubului România-UE în perioadele de pre-aderare si post-aderare a României la Uniunea Europeanã si care a fost impactul, din perspectiva politicilor influentate si ca reactie a cetãtenilor?
Initiativa noastã nu era doar ceva la nivelul formãrii unei retele pasive de români, ci aveam încã de atunci intentia de a deveni treptat o organizatie care sã emitã idei si proiecte pe relatia Bruxelles – România. Pe 10 decembrie 2003 am formulat mesaje care au ajutat mult actiunile viitoare: „Membrii Clubului au accentuat necesitatea unei informãri prompte si sustinute a publicului românesc asupra deciziilor la nivel european si impactului asupra mediului economic si social din România. S-a observat cu regret lipsa unei reprezentãri a societãtii civile românesti, a actorilor privati sau regionali pe lângã institutiile europene”.
Nu se poate vorbi de organizatie non-guvernamentalã fãrã evenimente. În septembrie 2003, fiind cred printre primii care am început dezbaterea în România despre rolul racordãrii partidelor românesti la realitatea doctrinelor europene, am derulat proiectul intitulat „Impactul alegerilor din Parlamentul European din 2004 asupra procesului de lãrgire a UE - posibile implicatii pentru România”.
Pornind de la rezultatele unui sondaj de opinie al Clubului, realizat în perioada 12 martie – 22 aprilie 2006, asupra imaginii României în Bruxelles, Clubul “România-UE” lansa o provocare pentru a identifica locul pe care România îl ocupa în cadrul Europei lãrgite si pentru a propune arii de actiune de îmbunãtãtire a contributiei României la proiectul european. Nu ne-am imaginat interesul enorm, manifestat de colegii europeni în a rãspunde chestionarului despre România. Într-adevãr, România este o tarã despre care multã lume în Bruxelles auzise si avea o opinie. Pe 28 iunie 2006 lansam oficial studiul „Amprenta României” („Footprint Romania”) printr-o dezbatere în incinta Parlamentului European, reunind o largã audientã europeanã, interesatã sã cunoascã punctul de vedere al reprezentantilor institutiilor europene si al forurilor de decizie românesti fatã de rolul României ca stat membru UE.
4. “Un curs practic despre Bruxelles-ul european”. Care sunt optiunile de acces la nivel european, stagii, programe de schimb etc? Ce pregãtire sau experientã trebuie sã aibã candidatii si care sunt sansele reale de a dezvolta o carierã în domeniu?
Probabil multi se întrebã dacã pregãtirea pe care o au le-ar permite sã gãseascã un loc de muncã în Bruxelles-ul european. Concursurile pentru a deveni functionar comunitar fac deliciul presei de câteva luni, dar viata poate sã fie însã interesantã si lucrând în sectorul privat al capitalei Europei. Sutele de români care activeazã deja în acest sistem pot sã confirme cã dimensiunea privatã a afacerilor europene nu este de neglijat.
Dar, sã revenim la pregãtirea necesarã pentru a lucra în Bruxelles. Dacã ne referim la educatia formalã, candidatul trebuie sã aibã deja o diplomã, chiar dacã aceasta este dintr-o universitate româneascã. Un master efectuat într-o tarã vest-europeanã este de asemenea o necesitate. Studiile doctorale sunt cu douã tãisuri, cu o astfel de pregãtire nu iti vor da de fãcut o “muncã de jos” pentru cã esti prea calificat. Asta nu înseamnã cã nu poti sã pui în valoare o astfel de distinctie academicã, obtinutã în România sau în altã tarã. Limbile strãine sunt foarte importante. Fãrã limba englezã nu se poate face nimic, franceza este un punct în plus, iar dacã ai cunostinte de limba germanã este si mai bine. Italiana si spaniola nu fac diferenta, fiind multi italieni si spanioli în Bruxelles.
Educatia non-formalã, obtinutã prin activitatea derulatã în organizatii non-guvernamentale, partide politice sau sindicate este la mare pret. Prea putini studenti din România sunt activi în miscãri asociative, iar asta e pãcat. Cine vrea sã-si mãreascã sansele de reusitã de a lucra în structura europeana si chiar în cea internationalã trebuie sã se implice, sã stie sã organizeze conferinte si dezbateri, sã stie sã redacteze un buget si un raport financiar, sã stie sã scrie un comunicat de presã si, în primul rând, sã stie sã se miste repede si eficient.
Trecând la educatia informalã, datã de experienta de lucru acumulatã de-a lungul vietii, e greu sã se pretindã mult de la tineri. Nu e rãu dacã ai fãcut un stagiu sau ai lucrat în România câte ceva, dar toleranta este mare în acest sector curricular. Dacã doriti sã lucrati în Bruxelles cãutati sã întelegeti mai mult decât mecanismul institutional, sã vã specializati treptat pe anumite politici sectoriale, fie cea de mediu, energie, trasporturi, finante, etc. Nu dã bine dacã la un interviu nu ai habar ce reprezintã prescurtãri precum WWF sau CEFIC si soliciti un job ca expert pe politicile de mediu.
Recomandãrile deschid usi în Bruxelles, dar nu ele fac diferenta. Dacã ai o “marfã” proastã degeaba ai o bunã strategie de marketing. Nimeni nu va plãti 1.500 euro pe lunã pentru ceva de care nu are nevoie.
5. Cum influenteazã politicile europene procesul de migratie si Diaspora, care sunt reglementãrile în acest sens? Ce obstacole întâmpinã astãzi un român care doreste sã emigreze într-o tarã europeanã? Dar unul care doreste sã se repatrieze?
Dacã ne referim la administratie, asteptãrile românilor din strãinãtate de la Statul român sunt ca acesta sã vegheze ca drepturile omului si drepturile de cetãteni ai UE sã le fie respectate de tara adoptivã: accesul la justitie, accesul la educatie, accesul la asistentã medicalã si socialã, accesul la piata muncii sau echivalarea diplomelor si competentelor.
Privitã din afara României infrastructura este asociatã cu un dezastru. La aproape 20 de ani de la Revolutie nu a apãrut nici o autostradã adevaratã, trenurile circulã tot cu 60 km/h, avioanele sunt “produse de lux”, iar blocajele urbane sunt o “normalitate’’.
Sãnãtatea este un punct critic al calitãtii vietii în România. Existã o lipsã de transparentã si o serie de semne de întrebare în ce priveste: ce asigurãri existã în România, ce se ramburseazã sau ce drepturi ai ca cetãtean român în propria tarã.
Educatia este un subiect sensibil în diasporã. Recunoasterea diplomelor este încã o problemã. Nu este clar cum sprijinã Statul român diaspora româneascã în domeniul educatiei (cursuri de limbã românã?, programe de formare?). Ofertele educationale din România nu sunt tentante pentru românii din diasporã, iar educatia non-formalã nu este vizibilã în România.
Multe tãri au strategii clare pentru ca dupã pensionare cetãtenii sã se repatrieze “cheltuind pensia în tara de origine” – nu existã o astfel de viziune în România. Existã o lipsã de vizibilitate privind pensiile aferente anilor deja lucrati în România – mai multã claritate în aceastã privintã poate contribui la recâstigarea încrederii în autoritãti.
Emigratia în masã din ultimii 10 ani îsi aratã astãzi ‘’pretul’’ scump pentru România. Bucurestiul si alte mari orase trebuie sã facã fatã unor imense costuri sociale si economice. Satele depopulate din sud si est se confruntã cu propriile lor tragedii sociale. 350.000 de copii din România au unul sau ambii pãrinti plecati la muncã în strãinãtate.
În context larg european, migratia are un rol pozitiv pentru tãrile adoptive însã ritmul si capacitãtile de dezvoltare ale României sunt grevate de lipsa acutã de fortã de muncã. România înregistreazã o crestere economicã rapidã si niveluri de somaj scãzut însã dinamica este nesustenabilã. Existã probleme mari în absorbtia fondurilor structurale, ce greveazã dezvoltarea de ansamblu a tãrilor din est. E probabil ca aceastã tendintã sã afecteze în scurt timp si România.
Dacã ne referim la elitele românesti, decizia de revenire în România este de cele mai multe ori o combinatie între: mediul academic, sistemul de sãnãtate, asigurãrile de pensie, oportunitãtile în carierã si familie. Pe un plan secundar, un rol în aceastã decizie joacã: situatia politicã si mediul de afaceri. Vasta majoritate îsi exprimã dorinta pentru o asanare moralã a clasei politice, eficientizarea birocratiei guvernamentale si din mediul academic, precum si reducerea semnificativã a coruptiei.
Cred cã este timpul pentru a realiza o conexiune realã între cele 25 de milioane de români. Nu trebuie sã existe “frontiere” artificiale între românii care trãiesc în România si cei care locuiesc în afara tãrii. Se poate sã avem pe plan românesc o adevãratã reconciliere nationalã.
6. România intrã în al treilea an ca membrã a Uniunii Europene. Care sunt predictiile pentru 2009? Ce transformãri se anuntã la nivelul politicilor comunitare si cum vor afecta tãrile din Uniune? Ce se asteapã din partea tãrilor membre?
Cel mai important punct al agendei anului 2009 este pregãtirea alegerilor parlamentare din iunie, la care participã pentru prima datã toate cele 27 de state membre. Noi parlamentari europeni, iar apoi din 1 noiembrie o nouã echipã de comisari europeni.
Eu sunt adeptul motto-ului: "la probleme românesti trebuie sã avem si solutii date de români". E foarte importantã activitatea organizatiilor neguvernamentale sau trimiterea de mesaje critice adresate clasei politice românesti. Dar cred cã se poate face mai mult. Pasivitatea naste frustrãri, iar angajamentul politic este necesar pentru a ajuta România. Trebuie însã gãsitã formula optimã pentru a implica diaspora româneascã în mod real în viata politicã din România. E nevoie în Romania de etica europeanã. E crucial sã stim sã promovãm cu profesionalism interesele românesti în negocierile politice ale UE.
Cineva din România m-a întrebat ce ne lipseste nouã, ca români, pentru a ne afirma mai bine pe plan european? Suntem în Uniunea Europeanã si parcã simtim cã nu este suficient, se pare cã ne scapã ceva si “poza” nu iese perfect. Suntem competitivi, dar e nevoie de o abordare pragmaticã, atât la nivelul de individ, cât si în ceea ce priveste structura învãtãmântului românesc.
Oameni cu pregãtire teoretica avem, poate chiar punem acccentul prea mult pe amãnunte si “chichite” teoretice. Încã o datã vreau sã subliniez, în acest context, importanta educatiei non-formale în procesul cunoasterii. Educatia formalã nu este suficientã pentru competitivitate europeanã. Nu cred nici cã limbile strãine sunt handicapul cel mai mare pentru români. E drept, “inertia” învãtãmântului comunist se mai rãsfrânge încã asupra multor compatrioti, dar sute de mii de români sunt integrati deja în structurile europene sau internationale în care limba de lucru este de cele mai multe ori engleza. “Reteaua personalã” (pe cine stim si, în special, cine ne cunoaste) este ceva ce trebuie sã avem în vedere, dar desigur aceasta se clãdeste în timp.
Ce ne lipseste mult este, sã o numesc “arta” de a întelege global structura europeanã. Trebuie sã observãm cum ne afecteazã acest proces la nivel de individ si apoi cum sã actionãm sectorial. Elaborarea strategiilor sectoriale este cheia. Este necesarã descrierea în doar douã–trei pagini a, sã zicem, politica energeticã, nu sã amestecãm toate politicile în materiale gigantice. E necesar sã avem o “radiografie” pentru fiecare politicã sectorialã a dinamicii legislative la nivel european, ce implicatii are pentru noi, care sunt “jucãtorii” de pe piatã.
Ne miscãm greu ca sistem românesc, dar sistemul este creat de noi, de români. E usor sã acuzãm un sistem din care facem parte, fãrã a analiza cum ne putem aduce noi contributia la schimbare. Nu existã încã o adevãratã delegare a responsabilitãti.
Nu luãm decizii la timp, iar apoi, sub presiunea termenelor limitã, aprobãm strategii la repezealã. Mã doare sã vãd zeci de functionari din România care iti explicã situatia având la ochi cearcãne demne de Cartea Recordurilor: “Lucrãm ca nebunii de dimineata si pânã la orele 22, în fiecare zi si poate si sâmbãta. De multe ori avem impresia cã ne învârtim în cerc si nu vedem progresul.” Cred cã e timpul sã privim mai realist dimensiunea europeanã, nu trebuie sã ne sperie acest lucru, si e nevoie “sã ne miscãm repede”. Nimeni nu are rãbdare la “filozofia chibritului, tipic româneascã” si putini ne vor transmite direct acest mesaj. Mi-a plãcut expresia unui pilot de curse, Mario Andretti, care poate sã fie o sugestie: “Dacã ai totul sub control, înseamnã cã nu te misti destul de rapid.”
Bruxelles, 28 ianuarie 2009.
Articol oferit de www.strada32.com, reteaua globalã a românilor din Diaspora. Comunitatea aduce elementele de referintã în sustinerea românilor expatriati pentru a crea contextul în care ei se conecteazã, au posibilitatea de a schimba experiente personale si profesionale si de a construi un sistem de suport în experienta globalã de emigrant.
În 1993 mi-am început activitatea pe axul România–Bruxelles, încercând încã de atunci sã creez mecanisme de relationare între România si structura comunitarã. Între 1993 si 1997 am reusit implementarea conceptului de Asociatie a Studentilor Europeni (AEGEE) la Cluj, iar apoi între 1997 si 1999, ales fiind în Biroul Executiv European al asociatie de la Bruxelles, am implicat tot mai multi români în mecanismul capitalei europene, chiar dacã, doar la nivel studentesc.
În 1996 am înfiintat asociatia “Casa Europei” la Cluj-Napoca, iar în 2000, ca membru în echipa unui proiect PHARE, am ajutat la implementarea unei retele de centre de studii europene în România, sub umbrela Institutului European din România.
Din 2001 am revenit la Bruxelles, fiind implicat în proiecte precum dezvoltarea conceptului de presã a afacerilor europene – EurActiv si lansarea EurActiv România. În 2003 am înfiintat Clubul românilor din Bruxelles-ul european.
Din punct de vedere educational, am urmat în paralel fascicole de educatie formalã (master, doctorat, iar acum predau cursuri academice în 3 centre universitare europene), educatie non-formalã (experienta dobânditã în stucturi neguvernamentale precum AEGEE, “Casa Europei” sau Clubul “România-UE” Bruxelles) si educatie informalã (prin implicarea în proiectele de consultantã sau media).
Pânã acum au fost 16 ani de activitate în care mi-am asumat responsabilitatea de a propune proiecte reale, de a gãsi persoane care doresc implicarea în astfel de initiative si de a forma echipe solide de implementare.
2. Cum a apãrut organizatia Casa Europei si care a fost impactul proiectelor pe care le-a coordonat? Care au fost rãspunsul si implicarea comunitãtii clujene si influenta finalã asupra factorilor de decizie de la Bruxelles?
Trãim o perioadã dinamicã în care asociatii neguvernamentale se înfiinteazã la tot pasul, însã prea putine structuri ale societãtii civile românesti reusesc sã desfãsoare cu adevãrat o activitate consistentã, remarcatã de cetãteni. „Casa Europei” a rezistat de 13 ani la Cluj, a implicat sute de persoane în activitãtile sale, iar numele, adevãrata marcã a Clujului, este prezent în mintile clujenilor, fie cã ei se aflã în Cluj, Bucuresti sau Bruxelles. Cu o structurã flexibilã, adaptatã secolului XXI, „Casa Europei” ruleazã majoritatea actiunilor cu bugete minime, în special pentru a nu trezi invidii tipice unei societãti în care „materialul” dominã prea mult „spiritualul”.
Principalul obiectiv al organizatiei a fost, încã de la început, realizarea unei legãturi reale între comunitatea localã clujeanã si Uniunea Europeanã si implicarea activã a cetãtenilor în problemele legate de integrarea României.
„Casa Europei” a jucat în aceastã directie rolul „cosului”, care a reunit cele mai vizibile entitãti de pe piata clujeanã, susceptibile de a lucra împreunã, în procesul de integrare europeanã, fie cã fãceau parte din domeniul administativ, academic, industrie, media sau ONG. Astfel, în parteneriat cu Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, Camera de Comert si Industrie Cluj, Facultatea de Studii Europene Cluj-Napoca si Adevãrul de Cluj, s-a lansat încã din toamna lui 2002 proiectul „Impactul extinderii Uniunii Europene asupra Clujului”. Prezentarea finalã a cercetãrii, precum si dezbaterea asupra proiectului au avut loc pe 29 mai 2003, în Cluj-Napoca. Dezbaterile au implicat întreaga „Comunitate a actorilor locali”, reprezentati de institutiile locale (Consiliul Local Cluj-Napoca, Prefectura Cluj), sectorul academic (Facultatea de Studii Europene, Facultatea de ªtiinte Politice, Facultatea de ªtiinte Economice, Institutul de Studii Internationale), reprezentantii industriei locale, sectorul neguvernamental, filialele locale ale partidelor politice parlamentare, precum si presa localã clujeanã.
Impactul acestui proiect a fost imens, neasteptat poate, având în vedere resursele financiare alocate, fãrã a implica traditionala consultantã europeanã si fãrã fondurile provenite prin proiecte PHARE. „Casa Europei” s-a instalat prin acest proiect în inima multor clujeni, ajutându-ne în a propune alte proiecte consistente pe viitor. A fost foarte interesant sã vedem cã viitorul primar al municipiului Cluj-Napoca, deputatul de Cluj la acea datã, Emil Boc, a luat parte la dezbateri, ceea ce scoate în evidentã, încã de atunci, rolul de „think tank local pe probleme europene” pentru „Casa Europei”.
Legatura cu România a fost o prioritate a activitãtii mele de la Bruxelles. Internetul mi-a dat posibilitatea sã fiu conectat la dezvoltãrile europene ale Românie, iar provocarea oferitã de noua dimesiune – cea de a lansa un blog pe teme europene – am analizat-o mult timp. Am discutat aceastã idee cu doamna profesoarã Mihaela Lutas si am convenit cã o exprimare liberã, utilizând tehnologia web 2.0, e indicatã pentru a trimite si noi semnale dezbaterii despre România si Uniunea Europeanã, încercând sã observam si un impact posibil pe structura localã clujeanã. Blog-ul „Casei Europei“ (www.casaeuropei.blogspot.com) a prins la public. Desi l-am lansat doar în luna septembrie 2007, am depãsit deja cifra de 10.000 de cititori ai mesajelor noastre. Sunt prezente online peste 150 de articole despre modul în care românii sunt afectati de schimbãrile europene contemporane.
3. În ce fel de proiecte s-au materializat obiectivele Clubului România-UE în perioadele de pre-aderare si post-aderare a României la Uniunea Europeanã si care a fost impactul, din perspectiva politicilor influentate si ca reactie a cetãtenilor?
Initiativa noastã nu era doar ceva la nivelul formãrii unei retele pasive de români, ci aveam încã de atunci intentia de a deveni treptat o organizatie care sã emitã idei si proiecte pe relatia Bruxelles – România. Pe 10 decembrie 2003 am formulat mesaje care au ajutat mult actiunile viitoare: „Membrii Clubului au accentuat necesitatea unei informãri prompte si sustinute a publicului românesc asupra deciziilor la nivel european si impactului asupra mediului economic si social din România. S-a observat cu regret lipsa unei reprezentãri a societãtii civile românesti, a actorilor privati sau regionali pe lângã institutiile europene”.
Nu se poate vorbi de organizatie non-guvernamentalã fãrã evenimente. În septembrie 2003, fiind cred printre primii care am început dezbaterea în România despre rolul racordãrii partidelor românesti la realitatea doctrinelor europene, am derulat proiectul intitulat „Impactul alegerilor din Parlamentul European din 2004 asupra procesului de lãrgire a UE - posibile implicatii pentru România”.
Pornind de la rezultatele unui sondaj de opinie al Clubului, realizat în perioada 12 martie – 22 aprilie 2006, asupra imaginii României în Bruxelles, Clubul “România-UE” lansa o provocare pentru a identifica locul pe care România îl ocupa în cadrul Europei lãrgite si pentru a propune arii de actiune de îmbunãtãtire a contributiei României la proiectul european. Nu ne-am imaginat interesul enorm, manifestat de colegii europeni în a rãspunde chestionarului despre România. Într-adevãr, România este o tarã despre care multã lume în Bruxelles auzise si avea o opinie. Pe 28 iunie 2006 lansam oficial studiul „Amprenta României” („Footprint Romania”) printr-o dezbatere în incinta Parlamentului European, reunind o largã audientã europeanã, interesatã sã cunoascã punctul de vedere al reprezentantilor institutiilor europene si al forurilor de decizie românesti fatã de rolul României ca stat membru UE.
4. “Un curs practic despre Bruxelles-ul european”. Care sunt optiunile de acces la nivel european, stagii, programe de schimb etc? Ce pregãtire sau experientã trebuie sã aibã candidatii si care sunt sansele reale de a dezvolta o carierã în domeniu?
Probabil multi se întrebã dacã pregãtirea pe care o au le-ar permite sã gãseascã un loc de muncã în Bruxelles-ul european. Concursurile pentru a deveni functionar comunitar fac deliciul presei de câteva luni, dar viata poate sã fie însã interesantã si lucrând în sectorul privat al capitalei Europei. Sutele de români care activeazã deja în acest sistem pot sã confirme cã dimensiunea privatã a afacerilor europene nu este de neglijat.
Dar, sã revenim la pregãtirea necesarã pentru a lucra în Bruxelles. Dacã ne referim la educatia formalã, candidatul trebuie sã aibã deja o diplomã, chiar dacã aceasta este dintr-o universitate româneascã. Un master efectuat într-o tarã vest-europeanã este de asemenea o necesitate. Studiile doctorale sunt cu douã tãisuri, cu o astfel de pregãtire nu iti vor da de fãcut o “muncã de jos” pentru cã esti prea calificat. Asta nu înseamnã cã nu poti sã pui în valoare o astfel de distinctie academicã, obtinutã în România sau în altã tarã. Limbile strãine sunt foarte importante. Fãrã limba englezã nu se poate face nimic, franceza este un punct în plus, iar dacã ai cunostinte de limba germanã este si mai bine. Italiana si spaniola nu fac diferenta, fiind multi italieni si spanioli în Bruxelles.
Educatia non-formalã, obtinutã prin activitatea derulatã în organizatii non-guvernamentale, partide politice sau sindicate este la mare pret. Prea putini studenti din România sunt activi în miscãri asociative, iar asta e pãcat. Cine vrea sã-si mãreascã sansele de reusitã de a lucra în structura europeana si chiar în cea internationalã trebuie sã se implice, sã stie sã organizeze conferinte si dezbateri, sã stie sã redacteze un buget si un raport financiar, sã stie sã scrie un comunicat de presã si, în primul rând, sã stie sã se miste repede si eficient.
Trecând la educatia informalã, datã de experienta de lucru acumulatã de-a lungul vietii, e greu sã se pretindã mult de la tineri. Nu e rãu dacã ai fãcut un stagiu sau ai lucrat în România câte ceva, dar toleranta este mare în acest sector curricular. Dacã doriti sã lucrati în Bruxelles cãutati sã întelegeti mai mult decât mecanismul institutional, sã vã specializati treptat pe anumite politici sectoriale, fie cea de mediu, energie, trasporturi, finante, etc. Nu dã bine dacã la un interviu nu ai habar ce reprezintã prescurtãri precum WWF sau CEFIC si soliciti un job ca expert pe politicile de mediu.
Recomandãrile deschid usi în Bruxelles, dar nu ele fac diferenta. Dacã ai o “marfã” proastã degeaba ai o bunã strategie de marketing. Nimeni nu va plãti 1.500 euro pe lunã pentru ceva de care nu are nevoie.
5. Cum influenteazã politicile europene procesul de migratie si Diaspora, care sunt reglementãrile în acest sens? Ce obstacole întâmpinã astãzi un român care doreste sã emigreze într-o tarã europeanã? Dar unul care doreste sã se repatrieze?
Dacã ne referim la administratie, asteptãrile românilor din strãinãtate de la Statul român sunt ca acesta sã vegheze ca drepturile omului si drepturile de cetãteni ai UE sã le fie respectate de tara adoptivã: accesul la justitie, accesul la educatie, accesul la asistentã medicalã si socialã, accesul la piata muncii sau echivalarea diplomelor si competentelor.
Privitã din afara României infrastructura este asociatã cu un dezastru. La aproape 20 de ani de la Revolutie nu a apãrut nici o autostradã adevaratã, trenurile circulã tot cu 60 km/h, avioanele sunt “produse de lux”, iar blocajele urbane sunt o “normalitate’’.
Sãnãtatea este un punct critic al calitãtii vietii în România. Existã o lipsã de transparentã si o serie de semne de întrebare în ce priveste: ce asigurãri existã în România, ce se ramburseazã sau ce drepturi ai ca cetãtean român în propria tarã.
Educatia este un subiect sensibil în diasporã. Recunoasterea diplomelor este încã o problemã. Nu este clar cum sprijinã Statul român diaspora româneascã în domeniul educatiei (cursuri de limbã românã?, programe de formare?). Ofertele educationale din România nu sunt tentante pentru românii din diasporã, iar educatia non-formalã nu este vizibilã în România.
Multe tãri au strategii clare pentru ca dupã pensionare cetãtenii sã se repatrieze “cheltuind pensia în tara de origine” – nu existã o astfel de viziune în România. Existã o lipsã de vizibilitate privind pensiile aferente anilor deja lucrati în România – mai multã claritate în aceastã privintã poate contribui la recâstigarea încrederii în autoritãti.
Emigratia în masã din ultimii 10 ani îsi aratã astãzi ‘’pretul’’ scump pentru România. Bucurestiul si alte mari orase trebuie sã facã fatã unor imense costuri sociale si economice. Satele depopulate din sud si est se confruntã cu propriile lor tragedii sociale. 350.000 de copii din România au unul sau ambii pãrinti plecati la muncã în strãinãtate.
În context larg european, migratia are un rol pozitiv pentru tãrile adoptive însã ritmul si capacitãtile de dezvoltare ale României sunt grevate de lipsa acutã de fortã de muncã. România înregistreazã o crestere economicã rapidã si niveluri de somaj scãzut însã dinamica este nesustenabilã. Existã probleme mari în absorbtia fondurilor structurale, ce greveazã dezvoltarea de ansamblu a tãrilor din est. E probabil ca aceastã tendintã sã afecteze în scurt timp si România.
Dacã ne referim la elitele românesti, decizia de revenire în România este de cele mai multe ori o combinatie între: mediul academic, sistemul de sãnãtate, asigurãrile de pensie, oportunitãtile în carierã si familie. Pe un plan secundar, un rol în aceastã decizie joacã: situatia politicã si mediul de afaceri. Vasta majoritate îsi exprimã dorinta pentru o asanare moralã a clasei politice, eficientizarea birocratiei guvernamentale si din mediul academic, precum si reducerea semnificativã a coruptiei.
Cred cã este timpul pentru a realiza o conexiune realã între cele 25 de milioane de români. Nu trebuie sã existe “frontiere” artificiale între românii care trãiesc în România si cei care locuiesc în afara tãrii. Se poate sã avem pe plan românesc o adevãratã reconciliere nationalã.
6. România intrã în al treilea an ca membrã a Uniunii Europene. Care sunt predictiile pentru 2009? Ce transformãri se anuntã la nivelul politicilor comunitare si cum vor afecta tãrile din Uniune? Ce se asteapã din partea tãrilor membre?
Cel mai important punct al agendei anului 2009 este pregãtirea alegerilor parlamentare din iunie, la care participã pentru prima datã toate cele 27 de state membre. Noi parlamentari europeni, iar apoi din 1 noiembrie o nouã echipã de comisari europeni.
Eu sunt adeptul motto-ului: "la probleme românesti trebuie sã avem si solutii date de români". E foarte importantã activitatea organizatiilor neguvernamentale sau trimiterea de mesaje critice adresate clasei politice românesti. Dar cred cã se poate face mai mult. Pasivitatea naste frustrãri, iar angajamentul politic este necesar pentru a ajuta România. Trebuie însã gãsitã formula optimã pentru a implica diaspora româneascã în mod real în viata politicã din România. E nevoie în Romania de etica europeanã. E crucial sã stim sã promovãm cu profesionalism interesele românesti în negocierile politice ale UE.
Cineva din România m-a întrebat ce ne lipseste nouã, ca români, pentru a ne afirma mai bine pe plan european? Suntem în Uniunea Europeanã si parcã simtim cã nu este suficient, se pare cã ne scapã ceva si “poza” nu iese perfect. Suntem competitivi, dar e nevoie de o abordare pragmaticã, atât la nivelul de individ, cât si în ceea ce priveste structura învãtãmântului românesc.
Oameni cu pregãtire teoretica avem, poate chiar punem acccentul prea mult pe amãnunte si “chichite” teoretice. Încã o datã vreau sã subliniez, în acest context, importanta educatiei non-formale în procesul cunoasterii. Educatia formalã nu este suficientã pentru competitivitate europeanã. Nu cred nici cã limbile strãine sunt handicapul cel mai mare pentru români. E drept, “inertia” învãtãmântului comunist se mai rãsfrânge încã asupra multor compatrioti, dar sute de mii de români sunt integrati deja în structurile europene sau internationale în care limba de lucru este de cele mai multe ori engleza. “Reteaua personalã” (pe cine stim si, în special, cine ne cunoaste) este ceva ce trebuie sã avem în vedere, dar desigur aceasta se clãdeste în timp.
Ce ne lipseste mult este, sã o numesc “arta” de a întelege global structura europeanã. Trebuie sã observãm cum ne afecteazã acest proces la nivel de individ si apoi cum sã actionãm sectorial. Elaborarea strategiilor sectoriale este cheia. Este necesarã descrierea în doar douã–trei pagini a, sã zicem, politica energeticã, nu sã amestecãm toate politicile în materiale gigantice. E necesar sã avem o “radiografie” pentru fiecare politicã sectorialã a dinamicii legislative la nivel european, ce implicatii are pentru noi, care sunt “jucãtorii” de pe piatã.
Ne miscãm greu ca sistem românesc, dar sistemul este creat de noi, de români. E usor sã acuzãm un sistem din care facem parte, fãrã a analiza cum ne putem aduce noi contributia la schimbare. Nu existã încã o adevãratã delegare a responsabilitãti.
Nu luãm decizii la timp, iar apoi, sub presiunea termenelor limitã, aprobãm strategii la repezealã. Mã doare sã vãd zeci de functionari din România care iti explicã situatia având la ochi cearcãne demne de Cartea Recordurilor: “Lucrãm ca nebunii de dimineata si pânã la orele 22, în fiecare zi si poate si sâmbãta. De multe ori avem impresia cã ne învârtim în cerc si nu vedem progresul.” Cred cã e timpul sã privim mai realist dimensiunea europeanã, nu trebuie sã ne sperie acest lucru, si e nevoie “sã ne miscãm repede”. Nimeni nu are rãbdare la “filozofia chibritului, tipic româneascã” si putini ne vor transmite direct acest mesaj. Mi-a plãcut expresia unui pilot de curse, Mario Andretti, care poate sã fie o sugestie: “Dacã ai totul sub control, înseamnã cã nu te misti destul de rapid.”
Bruxelles, 28 ianuarie 2009.
Articol oferit de www.strada32.com, reteaua globalã a românilor din Diaspora. Comunitatea aduce elementele de referintã în sustinerea românilor expatriati pentru a crea contextul în care ei se conecteazã, au posibilitatea de a schimba experiente personale si profesionale si de a construi un sistem de suport în experienta globalã de emigrant.
Comentarii