De Ziua Natională - Un exerciţiu de fericire

Marţi, 01 Decembrie 2015 09:27 RLC
Imprimare
M-a rugat Clarice să scriu pe tema campaniei Gândul pentru 1 decembrie, fericirea. Iar eu stau în faţa paginii albe şi nu ştiu cum să încep, care ar fi continuarea şi, mai ales, cum s-ar putea încheia o poveste despre cum arată un om, cetăţean român sau al Europei, care este, cu adevărat, fericit, în aceste zile.

Dar încerc.  Privind în urmă, la săptămânile care au întors din drum România sau la evenimentele care schimbă, încet, dar sigur, reperele lumii în care trăim, n-aş avea de unde alege foarte multe motive de fericire. Se întâmplă lucruri pe care ne este greu să le înţelegem, să le acceptăm, să trăim cu ele, în fiecare zi. Parisul în doliu, Bruxelles-ul în alertă iminentă de atentat terorist, timp de zile întregi, o mamă care te prinde de mână, înainte de a urca în tramvai, şi te întreabă dacă la telefonul mobil ai conectat un simplu încărcător sau o bombă, în timp ce-şi strânge copilul în braţe, cordoanele militare şi tab-urile care invadează un oraş altminteri vesel, poliţia înarmată de la porţile şcolilor, nu sunt motive de fericire. Să-ţi duci copilul la grădiniţă printre mitraliere nu e tocmai o plăcere cotidiană.

Să vezi cum se pierd vieţi de oameni, în fiecare zi, din cauza neglijenţei şi a incompetenţei, a corupţiei şi a nepăsării, nu-ţi poate aduce zâmbetul pe buze, oricât te-ai strădui să-ţi păstrezi mintea întreagă sau să cauţi explicaţii echilibrate.

Însă noi vorbim despre fericire aici, asta e  tema. Nu vreau să dau definiţii – există filosofi pentru asta. N-am de gând să mă erijez în purtătorul de cuvânt al nimănui, pe teme de împlinire şi speranţă, asta ţine de felul în care fiecare om îşi adaptează pasul lui mărunt la goana nebună a zilelor, la cum vede sau nu frumuseţea din jur.

Spun ce m-a făcut pe mine fericită, în toate aceste zile, săptămâni, pe care le-am simţit minut cu minut, le-am numărat şi am ştiut că fiecare noapte trecută cu bine e un pas înainte:

Pavlos şi Bogdan – pentru că luptă. Luptă cu o furie şi cu o dragoste de viaţă care fac să se spulbere pereţii secţiei de terapie intensivă de la spitalul militar Reine Astrid, din Bruxelles, să cadă ziduri, să ştii că eşti martor la un miracol, să crezi în ei, în familiile lor, care le transmit, secundă cu secundă, atâta forţă încât se poate întoarce lumea cu susul în jos şi se poate reaşeza într-un fel care să îţi aducă un zâmbet pe buze. Ei şi alţii asemenea nu sunt cifre, nici statistici, ci poartă nume, nume de oameni. Înseamnă ceva, în desenul complicat al unor birocraţi, printre procente care contrazic sorţii lor de izbândă, printre declaraţii publice laşe, într-o mare de neasumare, fals definită drept ‘echilibru’, ‘realism’, ‘responsabilitate pentru bugetul de stat’.

Mă fac fericită toţi cei pe care îi ştiu cu un pas mai departe de pericol. Adriana, pentru că a câştigat deja o bătălie, cu camera de terapie intensivă. Andreea – pentru că, prima dată când am intrat la ea, echipată precum un cosmonaut, după zile în care a fost ba mai rău, ba mai bine, zile în care n-am ştiut dacă să mă îngrijorez mai întâi pentru ea sau pentru mama ei, care nu părea să mai facă faţă, după toate aceste zile am găsit-o râzând. Nu-mi dau seama ce a văzut din mine şi cât ştia despre tot ce s-a întâmplat, eram o străină din care rămăsese numai o pereche de ochi, pe care m-am străduit să-i ţin fără lacrimi, între o mască şi o bonetă sterilă. Am râs împreună şi am povestit o mulţime de lucruri iar eu i-am promis, ieşind de acolo, că nici ea, nici ceilalţi nu vor rămâne, vreodată, singuri. Andreea este absolventă de jurnalism.  A făcut voluntariat, împreună cu Adriana, prietena ei de la câteva camere mai încolo. Le leagă o prietenie ţesută cu multă dragoste de oameni. Ascultă rock, folk, clasice, cântece pentru copii şi au o ureche muzicală excepţională pentru oricine a rostit, vreodată, că este nevoie de ele, să dea o mână de ajutor. Au prins sunetul din zbor şi l-au transformat în fapte.

Mă mai fac fericită oamenii care mi-au fost aproape, din clipa în care am început să caut, să aflu, să întreb. Oamenii care au stat nedezlipiţi, zi şi noapte, oră de oră, fără somn, apă sau mâncare, ca să caute soluţii. Oamenii care n-au avut timp atunci să vânture studiouri de televiziune sau să dea replici, ci au muncit ca să putem obţine răspunsuri. Oamenii care şi-au pus la dispoziţie timpul, resursele, pregătirea profesională, doza sănătoasă de spirit practic, viteză de reacţie, inteligenţă şi umanism, pentru cei care au avut nevoie. Oamenii care au reuşit mult mai mult decât instituţiile statului, pentru că au acţionat având în minte şi în suflet dragostea pentru alţi oameni – nu funcţia, bugetul de stat, frica de penibil, faptul că nu mai erau la putere, oricum. Oamenilor ăstora nu le-a fost teamă că greşesc, atunci când au cerut ajutor. Şi l-au obţinut.

Apoi m-a mai făcut fericită strângerea caldă de mână a unui militar de carieră, din spitalul de la Bruxelles, un om cu grade şi foarte multe misiuni la activ. Un om puţin impresionabil, pentru că a trăit războiul şi ştie cum se iau decizii, pentru fiecare viaţă în parte. Discutam cum să gestionăm ajutorul venit din partea comunităţii româneşti, pentru victimele de la Colectiv, iar la finalul discuţiei mi-a spus: voi, românii, sunteţi extraordinari. Nu ştiam despre voi acest lucru, nu ne aşteptam la asemenea gesturi de solidaritate. Le-am spus belgienilor mei că ar trebui să învăţăm din asta, din exemplul vostru. Din felul în care a reacţionat comunitatea să-i sprijine pe cei care au nevoie de ajutor. Vă felicit!

Mă face fericită copilul meu, atunci când îl văd zâmbind şi îl ştiu în siguranţă. M-ar face fericită să-l pot aduce acasă, în ţara lui, într-o zi. Să se poată plimba pe străzi pe care nu se dărâmă clădiri, din senin, să meargă la o şcoală unde ştiu că s-a făcut şi se face tot ce e omeneşte posibil pentru educaţia, dar şi pentru protecţia lui, în cazul în care se întâmplă ceva. Să-l duc la medic fără spaima unor posibile zile de spitalizare într-un mediu populat de bacterii şi de neputinţa celor care fac miracole, poate, dar le fac în limitele sistemului în care trebuie să-şi desfăşoare activitatea, zi de zi. M-ar face fericită să ştiu aceste lucruri valabile pentru fiecare copil care iese pe uşă, dimineaţa, în drum spre şcoală, pentru fiecare tânăr în drum spre liceu, facultate, serviciu, salturi cu paraşuta, operă, teatru, muzică lăutărească sau un concert de muzică rock. N-am să înghit niciodată mizeria asta cu ‘suntem români şi atât putem’. Atât aţi putut voi, cei de la care nici până în ziua de astăzi nu am înţeles ce anume a putut conta mai mult decât vieţile unor oameni.

Fiecare om care poate să-şi găsească motive de fericire între cele de mai sus, fiecare voluntar care a pus umărul, într-un fel sau altul, să-şi sprijine semenii – de la donaţii la boluri cu supă caldă aduse pacienţilor şi medicilor, fiecare dintre cei din stradă, cărora le-a ajuns şi au spus-o răspicat, chiar şi cei care, poate, n-au avut curaj să iasă, dar au sperat – ei, toţi, merită mai mult. Şi pot obţine, prin propriile lor resurse, profesionale, morale, civice, sufleteşti – au demonstrat-o. Ei, toţi, vor vota. Mă face fericită să cred în ei. În puterea pe care o au să aşeze lumea pe făgaşul de normalitate, decenţă şi iubire de oameni, de unde o smulg, pe rând, toţi imbecilii, pentru o uncie de putere, mulţi bani şi efemeră popularitate.

Nu se pot construi imperii pe nefericirea oamenilor, în contratimp cu aspiraţiile lor de mai bine şi cu drepturile lor de a fi protejaţi. Ţi se prăbuşesc în cap, într-o zi, precum toate clădirile la care le-aţi pus buline roşii, precum nasurile de clovn, crezând, poate, că înveselesc pe cineva, iar apoi le-aţi uitat.

Post scriptum: am scris acest articol având, în căşti, muzică rock. Sunt născută în matca unei generaţii libere, pe care n-o vor perverti niciodată statisticile.  Acum, când tipăresc aceste litere, ascult Nothing else matters, Metallica şi spun: forever, trust in who we are/ no, nothing else matters.

Ramona Strugariu

Articol preluat din Gândul